Răul

Femeia aceea nu era nici frumoasă, dar nici urâtă nu era. Provenea dintr-o familie bună. Cred că dacă făcea un semn, imediat s-ar fi găsit zece bărbaţi adevăraţi din care să-şi aleagă soţul. Nu ştiu cum se făcea, că ea tot făcea nişte mariaje, unul mai ciudat decât altul, iar eu am picat fix ca musca-n lapte. La o aniversare, am întâlnit-o. am întrebat ceva de felul:
- Ce mai face doamna Ionescu?
Era numele ei de fată.
- Vrei să spui, dragule, doamna Popescu.
Am făcut atunci cunoştinţă cu domnul Popescu, căreia i s-a adresat cu:
- Tâmpiţelul meu mic, adu-mi un pahar de şampanie!
Am plecat de acolo ruşinat pentru gafa făcută. Cu o altă ocazie, după câţiva ani, am întâlnit-o şi politicos cum mă ştiu, am întrebat-o:
- Doamna Popescu, ce mai faci?
- Dragule, nu mai sunt de mult doamna Popescu. Am rupt răul de la rădăcină. Acum sunt doamna Ionescu.
Când m-am întâlnit cu nişte prieteni comuni, am adus vorba şi de doamna Ionescu. Mai rupsese încă de vreo două-trei ori răul de la rădăcină între timp.